Rămâi conectat

Cugireni

Povestea lui Ciprian Sîrca, un tânăr din Cugir care a trecut pe lângă moarte de mai multe ori și a supravțuit ca prin miracol de fiecare dată

cugirinfo.ro

Publicat

în

Oare cum e să te întorci din moarte? De două ori? Cum e să fii încercat la limită și, prin ceva miracole nebănuite, să supraviețuiești? Cum e atunci când deschizi deodată ochii după săptămâni întregi de comă și tot ce vezi e un tavan cu un neon? Te întrebi oare cine ești și crezi că lumea toată e un tub de neon.

Cum e când aerul zilnic încărcat de praf și noxe al orașului, cel pe care îl disprețuiești atunci când îți amintești că există, să ți se pară deodată cel mai prețios lucru? De fapt, cum e când toată perspectiva asupra lumii și vieții ți se dă peste cap? Și nimic nu mai e ca înainte, ci este, paradoxal, cu mult, mult mai frumos?

Aceasta e povestea lui Sîrca George Ciprian din Cugir, (de unde vine și numele lui de scenă – Koogir), iar dacă, vorba lui, povestea aceasta va inspira și doar pe 1% din cei care o vor citi, nimic nu a fost în zadar.

E cea mai mișcătoare poveste de viață auzită în ultima vreme, o poveste care a trecut atât de periculos de aproape de moarte, încât e imposibil să nu te facă atent. E imposibil să nu-ți ridice la fileu toate acele întrebări adânci, de care ne ferim zilnic cu grația unor toreadori, fluturând cape roșii, făcând piruete grațioase în arenă, de parcă am fi invincibili și nemuritori.

”Copilărie relativ normală, mai puțin divorțul părinților. Trăiam cu mama și sora mea într-un oraș mic, lipsit de perspective. Simțeam progresiv cum nu mai aveam stare, aer. Îmi plăcea școala, mai ales științele, istoria, limba română, doar că uram sistemul – reproducerea mecanică de informații, tezele în date fixe, prezența obligatorie. Toate acestea nu făceau decât să zgândăre rebelul din mine.

Tatăl meu trăia pe atunci la Roma, muncind în construcții. În clasa a zecea am lăsat totul și am plecat. Voiam la loc larg, în lume. Habar nu aveam că treaba asta are un preț. Și când m-am trezit cărând zile în șir saci de ciment cât greutatea mea până la etajul patru, am înțeles că nu va fi parfum. Seara adormeam cu farfuria de paste pe piept, după ce schimbam trei propoziții cu tata. Era, într-adevăr, brutală libertatea.

Între timp, primeam de acasă vești de adolescenți necopți – cum e în liceu, ce-a mai fost pe la discotecă, ce fată și-a mai vopsit părul, chestii de-astea. M-au apucat nostalgiile și m-am întors pentru câteva luni, dar m-am sufocat foarte rapid. Iubeam orașul, dar nu era să mă îngrop acolo. Am plecat iar, de această dată știind că e pentru totdeauna.

Am luat totuși câteva lucruri cu mine, săpate în piele – numele orașului, profilul iubitei mele Camelia, portretul mamei mele din clasa a zecea, primul lucru pe care-l vedeam în tabloul de pe perete, când mă trezeam în vacanțele fericite de vară din casa bunicilor din Sălaj.

Au urmat peregrinările clasice ale unui tânăr român rătăcitor prin lume, dispus să facă orice munci, să înghită umilința de a fi străin, învățând limbi noi, un om mereu în mișcare, mereu în căutarea locului ideal, unde se poate face un ban mai bun: Muenchen, Madrid, Marbella, Gran Canaria, iar Roma. Și în cele din urmă, Statele Unite, ultima haltă.”

• Cum de-ai ajuns în State, prin ce miracol?

”Aveam un dosar bun, știam să fac multe și m-am calificat în ceva program de muncă. Doar că muncă însemna pus acoperișuri, iar eu aveam rău de înălțime. Iar cei 15 dolari pe oră promiși s-au dovedit a fi 10. Când i-am întrebat pe șefii mei de neconcordanța contractuală, au zâmbit și mi-au spus: ‘Welcome to America‘. Știam că urmează un nou început, la fel chinuitor.

Problemele mele au început în urmă cu 10 ani, la Chicago, orașul unde locuiesc și azi. Am făcut diverse munci, iar cu vremea, după taximetrie, am devenit șofer de tir. Conduceam cea mai mare chestie existentă pe șosele, un așa numit Eighteen Wheeler Truck, o namilă cu 18 roți și mulți cai putere, generoși cu adrenalina. Făceam curse de pe o coastă pe alta a Americii și lumea părea a fi a mea.

Puține lucruri te pot face să te simți mai puternic decât un tir american, care pare ușor de condus pe autostradă, însă necesită o precizie chirurgicală atunci când trebuie să-l dai cu spatele în locuri înguste, la rampele de încărcare.

Pe vremea aceea, credeam că am totul sub control: viața mea, soția mea, sporturile mele pentru care făcusem o obsesie atât de mare, încât am fost în stare să dau 5000 de dolari pe o bicicletă. Trăgeam de fiare, făceam fitness, mountain bike și tocmai mă convertisem la noua mea religie: jiu jitsu brazilian. Eram ceea ce se cheamă un adrenalin junkie, un dependent de mișcare, de adrenalină, obsedat de un corp perfect.

Acum, dacă mă uit înapoi, mă îngrozesc când realizez ce tip nasol eram: egoist, atotștiutor, pus pe scandal. Nu eram neapărat genul arțăgos, gata să înceapă o bătaie, dar îmi plăcea teribil să o termin. Abia așteptam o scânteie. Abia așteptam să adorm pe careva.

Între timp, mă luam la harță cu mine însumi. Ca să mă vindec de răul de înălțime, am urcat cu bicicleta pe un munte celebru din Moab, Utah, doar ca să privesc o mie de metri în jos. Apoi am sărit cu parașuta de la 3000 de metri, ca să știu o treabă, pentru totdeauna.

Totul părea să meargă ca uns până în 2009 într-o noapte când, pe la 3.30, mă întorceam acasă rupt de muncă. Făceam taximetrie și conduceam un Ford Crown Victoria, o mașină uriașă, de 2 tone jumate, fostă mașină de poliție convertită în taxi. Tot ce îmi doream erau un pat și un somn fără vise. Fără centură, rulam egal pe autostradă cu 80 de mile pe oră. Așa am dat peste ultimul lucru pe care ți-l poți imagina pe banda de viteză a unei autostrăzi americane: două faruri venind din față. Zbang!”

• Nu se poate… Totuși, de ce fără centură?

”Eram prea obosit să mi-o mai pun. Impactul frontal a adus și acel somn fără vise, la care tocmai mă gândeam. Am aflat abia după o săptămână ce s-a întâmplat. Erau două fete de 19 și 16 ani, surori. Ori erau drogate, ori băute, cert e că intraseră invers pe autostradă. Fata cea mică a murit pe loc, iar cealaltă a primit o condamnare pentru ucidere din culpă.

Eu m-am ales cu 14 copcii pe scalp, încheieturile mâinilor tumefiate și genunchii praf. Însă nimeni nu înțelegea cum de am supraviețuit. Noroc că mașina avea airbag. O vreme am simțit că trăiesc în prelungirile propriei vieți, ca la fotbal.

Au urmat doi ani de chin cu recuperarea. Sistemul american de asigurări pune presiune pe medici să opereze, nu să umble la chestii romantice gen săruri, electromagneți și fizioterapie. Ori eu studiasem enorm pe net despre cum stă treaba cu genunchii și eram dispus să încerc orice altceva, în afara bisturiului.

Medicul meu însă, o ținea pe a lui cu operația. Și nu mi-a semnat asigurarea pentru medicina alternativă, știind că pierde în jur de 30.000 de dolari la un singur genunchi. M-a mai și amenințat, jurându-se că în doi ani voi rămâne olog.

A trebuit să-mi plătesc tot tratamentul din banii mei, noroc că aveam ceva economii puse deoparte. Apoi a intrat în scenă Răzvan, un prieten amator de triatloane și Ironman. El m-a motivat enorm, mi-a dat o încredere neștiută în mine. M-a provocat să mă apuc de alergare. Și a propus să alergăm împreună maratonul de la Chicago.

Iar după fix doi ani, după o pregătire de cel puțin 6 luni, l-am alergat, cu genunchii ăia fără speranță, care mă dureau ca naiba primii 5-6 km. Se zice că primul maraton nu-l faci sub 6 ore. Eu l-am terminat în 4 ore și 3 minute. Iar primul drum l-am făcut direct la cabinetul acelui medic. I-am arătat medalia și i-am reamintit cine sunt – ăla handicapat, care n-o să mai umble în veci. Și mă tem că i-am mai zis ceva nasol legat de mama lui, înainte de a trânti ușa și a pleca.”

• Să ne întoarcem acum la povestea de la început, cea cu tirul și motorul.

”Cum ziceam, neastâmpărul, adrenalina, acțiunea – asta e o combinație riscantă de elemente. Trecuseră 5 ani în care am avut timp să uit trauma, să mă recuperez aproape total, să mă întorc la sporturile mele.

Mi-am luat un Ducati, un speeder foarte puternic, ca să am cu ce mă distra în vacanțele de la Cugir. Știi coloana aia infinită de la ieșirea din Alba Iulia? Nimeni care are un motor de viteză nu stă bleg ca o găină în traficul ăla. Era noapte și deodată m-am trezit pe un drum prea îngust între două tiruri prea mari. În loc să frânez, am accelerat. În loc să sfârșesc sub roțile celui din dreapta, am ales să-l ocolesc pe stânga pe cel care venea din față. Mare greșeală. L-am luat în plin. Și s-a făcut iar noapte neagră, fără vise.

Iar după luni de zile, am aflat bucata lipsă din filmul vieții mele, derulat înapoi. Martor la accident a fost asistenta dintr-o ambulanță prinsă, ca norocul, în acel trafic. La nici un minut după accident, femeia aceea, prezentă acolo printr-un miracol absurd, mi-a salvat viața.

Traheea îmi era blocată de sânge fiindcă o coastă îmi perforase plămânul. În câteva minute, dacă nu m-ar fi intubat, m-aș fi sufocat – încă un motociclist donator de organe, mort pe șoselele patriei. Tot ea a chemat o altă ambulanță, care să aducă sânge și oxigen. De la Alba m-au dus la Târgu Mureș. A urmat o comă profundă și constatările: vertebre fisurate, coaste rupte, urechea internă praf și cel mai grav, patru hematoame pe creier.

Aveam 35 de ani și speranța mea de viață atârna de un fir de păr. Sorei mele medicii i-au spus că am 1% șanse de supraviețuire și, în cel mai fericit caz, voi fi legumă pentru restul vieții. Se moare lejer dintr-un singur hematom pe creier, iar eu aveam patru. Doar că, tocmai înainte de operație, s-a întâmplat ceva miraculos, rarisim: creierul a început să resoarbă de la sine sângele. Progresiv, presiunea craniană a scăzut.

După o vreme, altă minune – am început să respir singur. Apoi alta – m-am trezit. Și am văzut iar neonul de pe tavan. Am constatat că sunt viu. Doar că nu știam cine sunt și câți ani am. În schimb, în săptămânile de comă, vertebrele se sudaseră perfect, deci nu eram nici paralizat, nici legumă.

Încet, foarte încet, ca dintr-o noapte foarte lungă, am început să ies, bâjbâind, la lumină. Slăbisem vreo 30 de kile și 4 luni de zile le-am petrecut într-un scaun cu rotile cu gândul: ‘Nu, asta nu e viața mea, asta va trebui să se schimbe‘. Doar că uitam rapid de promisiunea asta – memoria de scurtă durată mi-a fost afectată mai bine de 2 ani. Dacă mă întrebai la ora 5 ce am mâncat la 3, nu știam.”

• A urmat, bănuiesc, o lungă poveste cu recuperarea…

”O experiență teribilă. Dar totuși, cât de plină de speranță. Să-ți recucerești propria viață după ce aproape te-ai întors din moarte. Să reînveți să te înșiretezi, să faci din cele mai banale gesturi o victorie. Apoi toți oamenii minunați care au stat lângă mine, cei cu care am făcut sute și sute de ore de fizioterapie. E o listă lungă de oameni cărora le sunt recunoscător.

Au fost luni de zile de depresie și tentative de renunțare. Nu uit cum mă uitam câte o jumătate de oră la pantofii de sport și nu aveam tăria să mă încalț și să plec înspre o nouă zi de kineto, care știam că mă va stoarce de toate puterile. Strângeam însă din dinți și plecam.

Drept urmare, acum, fizic simt că sunt mai bazat decât înainte. Pot face mai multe flotări și mai multe tracțiuni decât făceam. Marea problemă care a rămas este cu echilibrul. Nu mai pot înota, alerga, pedala. Durează ani de zile până corpul înțelege că urechea sănătoasă trebuie să preia handicapul celeilalte și să re-echilibreze totul. Dar cred și sper și lupt zilnic. Nu e chiar atât de simplu să-ți ceri viața înapoi.

Iar în ziua în care voi fi bine, n-o să mă mulțumesc cu un semi, ci voi alerga un ultramaraton.”

• Bun și acum îți ocupi toată vremea cu recuperarea, cine te întreține?

”Da’ de unde… Mi-am reluat viața, de unde o lăsasem. Conduc iar bestia aia de Eighteen Wheeler Truck, chiar dacă i-am păcălit pe americani la testele anuale de aptitudini. M-am prefăcut faultat la fotbal, i-am îmbrobodit că n-am nimic, de fapt. Acum nu mai pot ține volanul cu mâna stângă cum făceam de obicei, dar asta nu mai știe nimeni. Mă descurc miraculos de bine în rest.

Iar cu sporturile, m-am readaptat. De la sporturi de contact am trecut la ceva foarte interesant – Calisthenics se cheamă. Folosești greutatea corpului tău și atât, nu mai trebuie să încarci bara de greutăți la sală, privindu-te în oglindă, ca un păun. Dacă te crezi bun, fă genuflexiuni într-un picior sau flotări într-o mână. Sau fă azi mai multe tracțiuni decât ieri.

În plus, am descoperit câțiva oameni care m-au motivat enorm să continui, să am încredere în mine. David Goggings e unul dintre ei. Un tip de vreo 150 de kile, mare amator de gogoși și fast food care, într-o bună zi, își ia și el viața înapoi și devine unul dintre cei mai cunoscuți atleți ai Americii de azi. ‘Can‘t Hurt Me’ a devenit o carte cult pentru mine. O ascult mereu când conduc. De fapt, ascult multe cărți motivaționale, de știință, învăț mandarină, îmi țin creierul mereu ocupat.

Apoi l-am descoperit pe Tibi Ușeriu, ascultând podcastul Andreei Esca. Am citit cartea lui, care m-a răvășit. Am înțeles că totul poate reîncepe cu primii 27 de pași. Mi-am dorit enorm să-i strâng mâna și să-i mulțumesc personal, fiindcă mi-a făcut mult bine, fără să o știe. M-a primit la el la Tășuleasa și, în loc de 5 minute, am stat 3 ore la povești, am legat o prietenie.

Acum visez ca, într-o iarnă aspră, să mă invite în copca lui, să bem o cafea. E o minune a vieții să poți bea o cafea cu un prieten care te inspiră.”

• Dacă, printr-o minune ai putea, ai schimba ceva? Ai umbla la trecut?

”Poate cineva să dea timpul înapoi, să retrăiască o anume scenă din film, să mai tragă o dublă? Poate în filme, dar nu și în filmul vieții. Dar să zicem că, prin absurd, aș putea. Află că nu aș schimba nimic, dar absolut nimic. Nici scena cu impactul frontal pe autostradă, nici izbitura cu capul de tir.

Din aceste două șocuri aproape fatale m-am trezit și m-am trezit alt om. Când mi-am revenit cât să pot judeca iar și am pus lucrurile cap la cap, mi-am dat seama că nimic, nimic nu a fost întâmplător. Am realizat că, practic, sunt victima fericită a unor minuni înșirate pe o sfoară.

Unii prieteni îmi spun: ‘Băi, Cipri, tu chiar te-ai lovit la cap.‘ Chiar așa e – acum văd totul diferit, simplificat, curat. Lucrurile toxice nu mă mai ating. Primesc totul ca pe un cadou nesperat. Mă bucur de lucrurile mărunte pe care, de obicei, le luăm de-a gata, de parcă ni s-ar cuveni. Am învățat să prețuiesc tot ce mi se oferă, la adevărata valoare.

Ca să nu mai zic că mi-am regăsit tatăl pierdut după o pauză de 13 ani. Victor mi-a redevenit, în urma acestui accident, cel mai bun prieten. Ne iubim și ne prețuim azi cum n-am făcut-o niciodată. Pentru așa ceva, poate chiar merită să intri cu motorul într-un tir.”

• Cu înțelepciunea asta a ta de pe urmă, la ce ai rezuma esența vieții ?

”Aerul pe care-l respiri, lumina pe care o vezi și pământul pe care îl calci – acestea trei sunt suficiente. Având acces la ele, poți fi mulțumit. Orice altceva este un dar. Când vin în România și aud același cor de bocete, îmi vine să râd și să plâng deopotrivă: pâinea e prea neagră, conducătorii țării sunt corupți, pensiile-s prea mici, furtul e prea mare, seceta e lungă, plouă prea mult…

Serios? Terminați cu tâmpeniile, oameni buni. Sunteți bine, sunteți fericiți, aveți de toate, doar că fericirea asta e prea la îndemână, n-o mai vedeți de tot soiul de probleme inventate. Închideți televizoarele și priviți seara un apus de soare.

În spital fiind, vreme de luni de zile m-am întrebat dacă o să mai văd vreodată un apus. Luni de zile m-am întrebat dacă o să mai umblu desculț prin iarbă. Sau dacă o să mai beau o cafea dimineața cu un prieten, așa cum fac oamenii normali. Când ai astfel de dorințe banale, nimic nu mai poate fi ca înainte.

Pe deasupra, cred cu tărie că nimic nu e întâmplător. Totul are sens, se leagă. Trebuie doar să deschizi ochii. Habar n-ai cât de multe poți afla despre tine însuți contemplând îndelung un neon pe un tavan. De acolo, din lumina aia rece, coboară tăcut înțelepciunea, te învăluie și te face alt om.”

sursa: pressone.ro


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Cugireni

La aproape 90 de ani, cugireanul Aurel Voicu este cel mai vârstnic doctorand din România

cugirinfo.ro

Publicat

în

Aurel Voicu, fostul primar al orașului Cugir, își pregătește doctoratul, după ce anul trecut, în 2024, bărbatul a devenit cel mai vârstnic absolvent din România, odată cu finalizarea studiilor de master la Universitatea 1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

Cu toate că peste două luni Aurel Voicu va împlini venerabila vârstă de 90 de ani, setea sa de cunoaștere nu are limite, motiv pentru care fostul edil al orașului de la poalele Drăganei s-a apucat de doctorat: „Mă aflu pe drumul lung și greu al studiilor doctorale, care spre deosebire de masterat, este mult mai lung și mai complex, atât în conținut, cât și în volum”, a declarat bărbatul pentru ziarulunirea.ro.

Doctorand la 90 de ani

Aurel Voicu a urmat studiile de masterat la Universitatea din Alba Iulia în perioada 2022-2024, pe care le-a finalizat cu lucrarea de disertație „Monumentele de for public din orașul Cugir. Evidență și punere în valoare”: „S-a făcut un studiu pe această temă și a fost apreciat de cei interesați, respectiv Primăria, Uzina Mecanică, Fabrica de Arme, biserica, mai ales că a fost și o apreciere pozitivă prin apariția mea la emisiunea La Măruță”, ceea ce a atras aprecierile mai multor concetățeni sau chiar români”, spune bărbatul.

Tema aleasă de cugirean pentru lucrarea de doctorat este „Premisele înființării Muzeului orașului Cugir”. Începuturile înființării muzeului de la Cugir sunt în anul 2007 și s-au încheiat în 2022 cu o expoziție muzeală publică permanentă, organizată de către Asociația Pro Cugir, pe care Aurel Voicu o conduce cu onoare, după cum spune: „Din 2022 în 2024, dar și anul acesta, au apărut în cadrul expoziției permanente aprobate de Consiliul Local în 2014, și doi angajați cu specialitatea Istorie, de la Universitatea „1 Decembrie 1918”, și anume Barbu Mihaela, respectiv Claudiu Purdea, care au pus în rând cele 3800 de exponate dobândite de mine în perioada menționată”, mai spune bărbatul.

 

Înființarea Muzeului Tehnic al orașului Cugir

De asemenea, potrivit lui Aurel Voicu, s-a obținut deja o hotărâre de Consiliu Local pentru înființarea Muzeului Tehnic al orașului Cugir, cu aprobările cuvenite de la Ministerul Culturii, dar și a altor instituții abilitate.

„Acum ne aflăm în perioada de atestare, de stabilire și prezentare a parametrilor în care se află precedenta expoziție muzeală care a avut 14 săli, cu tot atâtea teme, iar acum se mai adaugă încă 2 secțiuni, însă pentru că se află într-o clădire improprie, administrația locală se zbate să amenajeze o altă clădire pentru a găzdui Muzeul Tehnic al orașului Cugir care, pe timp ce trece, se îmbogățește cu exponate de valoare”, a mai adăugat Aurel Voicu.

Potențialul turistic uriaș al orașului Cugir este un alt punct important pe lista de interese a cugireanului, acesta subliind că traseul Via Transilvanica, care trece și prin orașul Cugir, atinge toate monumentele principale de for public, care sunt cuprinse în studiul masteratului său: „Este o ocazie de a scoate în evidență această bogăție a unui tezaur privind istoria locală, care sunt într-o stare bună, dar și relevante pentru istoria locală.”


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Cugireni

După ce au muncit 20 de ani în Italia, doi soți din Vinerea s-a întors în țară și au pus bazele unei miniafaceri cu ciuperci Pleurotus

cugirinfo.ro

Publicat

în

Povestea soților Adriana și Marin Jurj, din Vinerea, a început în 2015, când au decis să intre în afaceri și au pus bazele unei ciupercării în satul de lângă orașul Cugir.

• Inițierea unei afaceri de familie

Soții Jurj s-au întors în România după 20 de ani petrecuți în Italia și s-au gândit, la vremea aceea, să-şi pună la bătaie agoniseala și să își facă propria lor firmă. După mai multe tentative și tatonări, familia a ales să meargă pe ciuperci Pleurotus. Oamenii s-au pus pe treabă și în anul 2015 au găsit tehnologul și au implementat programul prin AFIR. Producția au început-o abia în 2018, iar valoarea proiectului a fost de 350.000 de euro, din care 10% a fost contribuția familiei.

„După 20 de ani la Roma, am venit să fiu stăpân la mine în țară, să am activitatea mea, asta a fost ideea. Nu am vrut de la început să fac ciupercărie, am vrut doar să fiu independent, să am afacerea mea. Ideea cu ciupercăria a venit pe parcurs: am luat o hârtie și am pus acolo 20 de variante posibile, am găsit tehnologul și am ales să mergem pe ciuperci Pleurotus. Este mai puțin de lucru decât la celelalte ciuperci, ca la Champignon, de exemplu. A fost bine și că am reușit să prindem o finanțare în care contribuția noastră să fie de doar 10%, pentru că acum, din câte știu, e nevoie de o contribuție personală de 30%”, își amintește Marin, capul familiei.

Deși au crezut că afacerea va fi una prosperă, perioada 2018-2021 a fost destul de grea pentru familia Jurj, în special din lipsa unei piețe de desfacere: „Acum lucrurile merg mai bine. În prezent, lucrăm cu Carrefour și Lidl”, spune bărbatul.

După ce au început colaborarea cu cei doi retaileri, și-au propus să-și extindă afacerea și să acceseze și alte fonduri europene. Cei doi soți spun că fără ajutorul acestor proiecte nu ar fi reușit niciodată să demareze afacerea, 350.000 de euro fiind o sumă prea mare pentru ei.
Producție de aproape 50 de tone pe an

În ceea ce privește spațiul de producție, sera are trei tunele și produce 4 tone de ciuperci pe tunel, între 2 valuri, respectiv valul întâi și valul doi: „Într-un an, un tunel îl încărcăm de 4 ori, așadar ar fi 16 tone de pe un tunel, deci 48 de tone în total. Pe viitor, am vrea să ne extindem la 6 tunele. Atunci aș avea producție zilnică, fără pauzele care sunt acum”, explică producătorul.

Pentru a produce o serie de ciuperci este nevoie de 3 luni. Întâi se aduce compostul, iar după o lună se recoltează primul val, apoi se curăță și se pregătește pentru valul doi. După a doua lună iese valul doi, iar ulterior se scoate din seră, se curăță, se spală și se dezinfectează: „O singură problemă mai avem în prezent și anume materia primă – miceliul – pe care trebuie să o aducem din Ungaria. De multe ori nu dă randamentul așteptat, care e calculat la 23% din tonaj. Era o fabrică și în România, dar s-a închis și toată lumea aduce acum de la Budapesta. O variantă ar mai fi Olanda, dar prețul este prea mare”, spune familia Jurj.

Un kilogram de ciuperci pleacă din seră spre casa de marcat la prețul de 18 lei/kg, iar în Carrefour și Lidl costul se ridică la 6-7 lei caserola de 500 de grame.

Soții Jurj nu au angajați, ciupercăria fiind o afacere de familie: „Suntem angajați eu, soția și băiatul”, spune domnul Jurj. „Sunt mulțumit de activitatea mea, lucrez 12 ore pe zi, dar am avantajul că le lucrez de la mine de acasă. Dacă lăsăm partea bănească deoparte, e mult mai bine ca în Italia și, deși e mai mult de lucru, este o muncă plăcută”, concluzionează producătorul.

• Despre ciupercile Pleurotus

Ciupercile Pleurotus se numără printre cele mai cultivate si consumate tipuri de ciuperci comestibile din întreaga lume. Sunt renumite pentru gustul lor delicios, textura delicată și numeroasele beneficii pentru sănătate. Aceste ciuperci conțin puține calorii și sunt bogate în nutrienți, fiind o alegere potrivită pentru o dietă sănătoasă.

Ciupercile Pleurotus au fost cultivate inițial în Germania, în timpul Primului Război Mondial, pentru a compensa lipsurile alimentare. În zilele noastre, aceste ciuperci hrănitoare se găsesc în pădurile din America de Nord, Europa și Asia și sunt, de asemenea, cultivate pentru uz comercial în întreaga lume. Sunt cunoscute pentru proprietățile lor impresionante de îmbunătățire a sănătății și conțin o varietate de compuși puternici.

De fapt, ciupercile Pleurotus au fost folosite în medicina tradițională timp de secole. Ciupercile Pleurotus sunt bogate în fibre, vitamine, minerale și alți nutrienți importanți. De asemenea, au un conținut scăzut de carbohidrați, fiind excelente pentru persoanele care consumă de regulă puțini carbohidrați.

Ca și beneficii pentru sănătate, ciupercile Pleurotus pot reduce nivelul de colesterol, ajută la ameliorarea inflamației, pot ajuta la blocarea dezvoltării cancerului și contribuie la îmbunătățirea sănătății creierului.


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Cugireni

Văduva de veteran de război, cugireanca Otilia Curelea, a împlinit 100 de ani

cugirinfo.ro

Publicat

în

Văduva de veteran de război, Otilia Curelea, din Cugir a fost sărbătorită cu ocazia împlinirii venerabiliei vârste de 100 de ani. Este născută la 30 ianuarie 1925 în Cugir, de-a lungul timpului fiind martora unei perioade istorice deosebite, contribuind totodată, la formarea comunității locale.

Ca văduvă de veteran de război (soțul ei decedând în urmă cu 12 ani), Otilia Curelea a primit vizita la domiciliul său de pe strada „Alexandru Sahia”, a președintelui ANCMRR, col. (rtr.) Nicolae Panduru și a Președintelui Asociației Naționale a Veteranilor de Război – Subfiliala Cugir „Regele Ferdinand I” Alba, ing. Aurel Voicu.

Oaspeții au declarat că: „A fost o onoare să celebreze această vârstă impresionantă și să aducă un omagiu la împlinirea unui secol de viață”.

„Doamna Curelea, deși, imobilizată la pat, văzul, auzul și comportamentul de comunicare se află la un nivel satisfăcător, iar Aurica Lungu, îngrijitoarea sa susține că face toate eforturile pentru ca centenara să se simtă cât mai bine”, ne-a declarant Aurel Voicu.

Oaspeții au înmânat sărbătoritei un frumos tort, un buchet de flori, prcum și o diplomă înrămată cu înscrisul de: „La mulți ani 100 – ne revedem anul viitor”.

După cum a menționat Aurel Voicu, la Cugir mai sunt în evidența asociației, 8 urmașe de veterani de război din care 2 la Șibot, iar la nivelul Județului Alba mai sunt în viață doar 4 veterani de război.

Constantin PREDESCU


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Actualitate

Administrație

Știri din zonă

Stiri din Alba

Știrea ta

Politică

Societate

Economie

Sport

Din județ

Cele mai citite știri

cugirinfo, stiri cugir, informatii cugir